Tocmai m-am întors din una dintre cele mai remarcabile călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea, o şedere de zece zile în România, unde m-am aflat cu scopul de a promova o antologie de texte pe teme de economie distributistă şi locală: „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“. Fiecare zi petrecută în această ţară a însemnat pentru mine o nouă aventură; voi scrie pe larg despre toate lucrurile fascinante care s-au petrecut şi despre minunaţii oameni pe care i-am întâlnit. Cred însă că cel mai potrivit este să încep această poveste cu sfârşitul, întrucât ultima zi a călătoriei mele a fost cea care le-a luminat pe toate celelalte: ultima zi a dat înţeles întregii mele călătorii şi a vădit pentru ce luptăm, atât în cadrul acestei călătorii cât şi la „The Distributist Review“.

Împreună cu dr. Ovidiu Hurduzeu, cel care a îngrijit împreună cu mine antologia, cu editorul ei, Alexandru Ciolan şi fiul său Andy, ne-am întors cu maşina de la Iaşi, din nordul ţării – unde am avut o dezbatere cu un economist din mainstream şi un adept al Şcolii austriece. Despre această dezbatere voi scrie mai mult cu altă ocazie. Întrucât cartea se referă la „România profundă“, colegii mei mi-au oferit ocazia să văd această Românie care cuprinde 46% din populaţie. În drum spre Iaşi, am mers pe şoselele principale, dar la întoarcere am luat-o pe drumurile lăturalnice, de-a lungul râului Prut, care formează graniţa cu Basarabia, care, deşi nu este, se numeşte în prezent Moldova. Basarabenii şi românii vorbesc aceeaşi limbă şi împărtăşesc în mare parte aceeaşi istorie.

Am străbătut un tărâm cu dealuri molcome, presărat de sate şi gospodării ţărăneşti. Am trecut pe lângă nenumărate căruţe trase de cai, bisericuţe ortodoxe şi troiţe. Destinaţia noastră era un sat, pe nume Oancea, unde rudele lui Alexandru au o gospodărie. Ne-am oprit în Oancea pentru a lua masa şi a face un tur al satului. Am fost oaspeţii familiei Gorovei: mamaie Florica, fiica şi ginerele ei, Dorina şi Gheorghe, şi fiul şi nora lor, Mihai şi Domnica (aceasta din urmă, fiica lui Alexandru Ciolan). Cu o mândrie de înţeles, familia Gorovei ne-a arătat gospodăria. Casa bătrânească este o construcţie din chirpici, din lut şi paie. „Lut“ ne poate trimite cu gândul la ceva vremelnic, de fapt, clădirea are cel puţin 100 de ani şi este la fel de solidă ca betonul. A supravieţuit chiar unui atac cu katiuşe ruseşti. Acoperişul din stuf trebuie totuşi să fie înlocuit la fiecare 40 sau 50 de ani. Casa este folosită acum pentru adăpostirea butoaielor cu vin de producţie proprie, care stă la fermentat în pivniţă. „Noua“ casă (veche, cred, de vreo 50 de ani) este încălzită de două sobe, una dintre ele din teracotă cu modele decorative. Gheorghe, un om priceput la toate, şi-a tras electricitate în toată casa şi tocmai a terminat de construit, cu mâinile lui, baia care înlocuieşte closetul din fundul curţii. Curtea din faţa casei are o boltă de viţă de vie şi căpşuni. În spatele casei sunt doua poieţi de găini. A mai fost şi un coteţ, dar gazdele mele nu mai cresc porc. Mai este şi o magazie în care se păstrează teascul, butoaiele de stejar şi alte echipamente pentru fabricarea vinului.

Masa a început cu pălincă, o tărie obţinută din prune pe care românii o beau înainte de masă dar şi în multe alte ocazii. Ceea ce ni s-a servit era triplu distilat, tare dar bun. Ca aperitiv, ouă umplute şi salam, urmate repede de o ciorbă cu perişoare şi cartofi, acrită cu borş care, spre deosebire de borşul rusesc, este un produs de fermentaţie, din tărâţe. Dreasă cu smântână, avea un gust excelent. Şi, desigur, nu a lipsit vinul din producţie proprie.

După aceste prime feluri, ne-am dus să vizităm satul, în timp ce Gheorghe prăjea la grătar carnea de pui, nu pe cărbune, ci pe coceni de porumb, tot din producţia proprie. Am fost şi în biserica ortodoxă, recent renovată, cu iconografia ei complexă deasupra căreia trona Hristos Pantocrator. Am mai văzut un monument închinat regelui Carol I, care le-a dat pământ ţăranilor. Carta de împroprietărire este reprodusă în aramă la baza monumentului, garanţia libertăţii ţăranilor, adică, a proprietăţii asupra pământurilor lor. Desigur, comuniştii au distrus monumentul şi a trebuit să fie reconstruit. Am dat şi un tur al viilor, al căror sol mi s-a părut la fel de moale precum untul.

Când ne-am întors, friptura de pui era gata. Carne din propria gospodărie, nu numai proaspătă dar şi de o altă varietate decât cea americană; noi creştem un fel de Dolly Parton aviar, o pasăre cu piept uriaş a cărei carne n-are nici un gust. Puiul acesta însă, gătit cu măiestrie, şi servit cu castraveţi muraţi (de casă, se înţelege) a fost cea mai bună friptură de pui pe care am mâncat-o vreodată. Friptura a fost însoţită de vinul roşu al casei din care merită să bei mai mult de un pahar, ceea ce, desigur, am şi făcut. Poate chiar mult mai mult decât un pahar. După care a urmat un desert: gogoşi, clătite şi o cafea turcească tare. În vreme ce ne bucuram de toate acestea, Gheorghe frigea un crap de Prut, pregătit în maniera New Orleans. Pentru prima dată în viaţă am încheiat masa cu peşte în chip de ultim fel de mâncare.

În timp ce mâncam (şi-am tot mâncat), camera răsuna de râsetele noastre. N-ar fi oare grozav ca Phillip Blond, Stefano Zamagni şi câţiva dintre băieţii şi fetele de la Front Porch Republic să fie în jurul mesei, să bea palincă, luându-i peste picior pe corporatişti? Astfel Conspiraţia Distributistă Internaţională ar putea porni cu dreptul.

Mamaie Florica sta într-un colţ şi ne privea. Nu pricepea ce spunem, dar în mod sigur ne înţelegea râsetele şi bucuria; zâmbetul demn nu i-a pierit de pe buze. La 87 de ani, este dreaptă ca bradul şi mai merge toamna în vie la cules de struguri. Ne-a arătat belşugul gospodăriei sale şi are toate motivele să fie mândră de avutul ei. Gospodăria i-a fost primejduită în aproape fiecare din cei 87 de ani ai vieţii sale. A fost martora căderii regatului, ascensiunii şi decăderii ţărăniştilor, ajungerii la putere a Ubermensch-ului nemţesc. Acesta din urmă avea să cedeze locul Omului Sovietic, care este acum înlocuit de capitalistul cosmopolit, o altă creaţie abstractă pe cale să piară, ca şi celelalte două. Dintre toţi aceşti invadatori, niciunul, nici măcar comuniştii, nu a făcut atâta rău vieţii satului ca noii globalişti, cu Internaţionala lor fredonată în clinchet de arginţi, acompaniaţi de corul treimii păgâne a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Băncii Mondiale şi Uniunii Europene.

Aceste gospodării, eficiente şi având tot ce le trebuie, ar trebui să fie prospere, dar nu sunt. Guvernul postcomunist a fost nevoit să desfiinţeze gospodăriile colective şi să dea oamenilor înapoi pământul. Nu le-a dat însă şi uneltele cu care să-l lucreze; ba chiar a închis fabrica de tractoare. Ţăranii României nu le-au stârnit niciodată entuziasmul neocomuniştilor, iar economia rurală a fost numită „capitalism de bazar“, ceea ce mie nu-mi sună deloc rău. Noii stăpâni, ca şi cei vechi, au văzut viitorul României în industrializare. Nu-i un lucru lipsit de noimă, ţinând seama că România este o ţară cu resurse minerale bogate şi cu o forţă de muncă bine pregătită. Dar chiar şi aşa, tot au vândut industria străinilor. Iată un exemplu bizar de „privatizare“: au vândut compania naţională de telefoane statului grec. Nu le-a trecut nici un moment prin minte s-o vândă lucrătorilor români din telefonie.

Mai mult de jumătate din gospodăriile ţărăneşti sunt nevoite să-şi rotunjească veniturile de pe urma muncii la oraş, din ce în ce mai greu de găsit. Generaţia tânără are mari îndoieli că ar mai putea să facă lucrul acesta. „Dă foc viei; nu pot să mai am grijă de ea“, i-a spus fiul tatălui sau. Iar satele cu uliţe desfundate şi privată în fundul curţii nu-i prea mai atrag pe tineri. Nici pe mine, de altfel, dar remediul este simplu şi nu costă mult. Ironia situaţiei constă în faptul că produsele agricole suplimentează veniturile inadecvate obţinute de sectoarele urbane, o mare parte a populaţiei având rude la ţară. Ţăranii trebuie să muncească la oraş pentru a suplimenta veniturile obţinute în gospodăriile lor de la ţară, iar gospodăriile ţărăneşti rotunjesc pe gratis veniturile zonelor urbane. De ce oare astfel de locuri prospere se găsesc într-o condiţie atât de precară?

Nu pretind că sunt un expert în agricultura românească, ştiu însă că ţara cunoaşte mari deficite comerciale în sectorul alimentar (ca şi în oricare alt sector). Este o situaţie lipsită de noimă întrucât ţara are câmpii fertile şi o ţărănime pricepută. Nu gospodăriile ţărăneşti sunt ineficiente, ci sistemul capitalismului financiar, care nu pricepe nici ce înseamnă finanţe, nici capital. Cu un mic capital, aceste gospodării ţărăneşti şi satele pot fi aduse la standarde moderne, cu uliţe pietruite şi apă curentă. Gospodăriile ţărăneşti ar trebui să fie capabile să genereze ele însele un astfel de capital, dacă ar beneficia de un sistem adecvat de finanţare. Din păcate, „finanţare“ înseamnă astăzi ceva cu totul diferit; nu înseamnă, aşa cum s-ar cuveni, capitalizarea unor investiţii productive în schimbul unei părţi din produsul obţinut; înseamnă doar finanţarea unor scheme speculative şi a risipei făcute de stat în schimbul unei părţi din ceea ce este jefuit. Un sistem cooperatist de producţie şi desfacere, de exemplu, ar îmbunătăţi atât productivitatea cât şi puterea de pe piaţă a gospodăriilor ţărăneşti iar acest lucru n-ar avea nevoie decât de foarte mici investiţii în comparaţie cu aranjamentele pe scară largă, deseori falimentare, ale globaliştilor.

Ceauşescu, ultimul preşedinte comunist al României, şi-a înfometat poporul ca să plătească datoriile iar noul regim „democratic“ a preluat conducerea fără a datora un bănuţ nimănui. Acum românii au o datorie comparabilă cu cea a americanilor şi încă se mai ploconesc în faţa Bruxelles-ului pentru a obţine mai mulţi euro care-i vor sărăci şi mai mult, aşa cum se întâmplă de obicei cu datoriile care nu sunt investite în mod corespunzător. Aceste împrumuturi şi subvenţii vor face România şi mai dependentă de stăpânii ei de la Bruxelles. Poate că actualul preşedinte al României este mai dependent de Bruxelles decât era Ceauşescu de Moscova. Astăzi imaginea tipică a preşedintelui României este în genunchi pentru a obţine încă un rând de împrumuturi pentru a finanţa încă un ciclu al risipei.

Sunt recunoscător pentru ocazia pe care am avut-o să văd şi să mă bucur de „România profundă“. Îmi voi aminti mult timp de bucatele şi de familia din satul Oancea. Ele vor fi un neîncetat memento al scopului pentru care luptăm: dreptul de a ne bucura de roadele propriei munci atunci când această muncă, desfăşurată pe ogor, în fabrică, mină sau atelier, pune în valoare resursele deţinute în proprietate. Şi nu cred că trivializez dacă afirm că luptăm pentru a ne bucura de o masă decentă ca parte a vieţii noastre de zi cu zi, o masă alături de prieteni şi rude. Nu este, poate, plăcere mai mare în viaţă.

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)