(Pe Ovidiu Hurduzeu) L-am remarcat când era profesor şi când mi-a trimis pentru rubrica Cenaclu prin corespondenţă de la SLAST un grupaj de proză scurtă de o frapantă originalitate. I-am publicat cât s-a putut de repede (deci după mult timp de aşteptare) schiţa (nuvela? povestirea? scenariul?) Jocul domnişoarei Morgan… Apoi, Ovidiu Hurduzeu a obţinut un premiu la un concurs de proză organizat de austera revistă Viaţa Românească. Recent, citind Simulatorul la Cenaclul "Nichita Stănescu" (condus de mine) şi imediat după aceea, la cenaclul de proză condus de Ov. S. Crohmălniceanu, a fost deopotrivă contestat (de naivi) şi ridicat în slăvi (de cunoscători) de elogiat elogiindu-se mai ales imaginea caricaturală a demiurgului-tehnician (şi implicit "filosofia" textului)
Ovidiu Hurduzeu este familiarizat deplin cu teoria prozei, iar procedeele narative moderne şi le-a însuşit atât de bine, încât le foloseşte parcă jucându-se (cam aşa învârteşte un personaj western pistolul pe un deget). Modul său de a scrie este influenţat de cinematograf. Deci: dinamism, alternări de planuri, montaj inventiv, regie, stereofonie şi chiar efecte speciale. Aceste mijloace rămân însă, în cazul lui, chiar mijloace, nu devin un scop în sine. Utilizându-le, tânărul prozator se ghidează după principiul maximei eficienţe în procesul de comunicare, pentru că are ceva de spus despre lumea contemporană.
Alex Ştefănescu, 1985

Un scris sigur, lapidar, fulgerat de seducătoare asociaţii şi figuri de stil, o invenţie de bun tactician în învăluirea epică şi de creator de situaţii şi de personaje de neuitat, un umor de moralist ingenios, sunt numai câteva din darurile care fac din prozele tânărului povestitor adevărate piese de artă literară - încântătoare la lectură, convingătoare în fiecare detaliu ca şi în amploarea întregii construcţii.
Mircea Horia Simionescu, 1988

Romanul lui Ovidiu Hurduzeu, LA ROMA TOTUL E OK arată că autorul a învăţat ceva dincolo de ocean: o manieră nonşalantă de a împinge povestirea înainte prin mici bobârnace de pulp fiction, o caracterizare telegrafică, suprimarea pasajelor digresive ("urăsc digresiunile", spune naratorul) înlocuite cu scurte observaţii seci şi oarecum cinice. Manieră a prozei de consum, care a fost însă re-descoperită cu entuziasm de postmoderni, ca de pildă Vonnegut.
Adrian Oţoiu, 2000

Mai recent s-au afirmat cîţiva tineri cum ar fi Ovidiu Hurduzeu (din California) – extrem de original şi de îndrăzneţ în scriitură, "împotriva curentului", dovadă de originalitate, chiar dacă unii şi alţii nu sînt de acord cu el. Omul are un stil incisiv, uneori prea pasionat, dar a cîştigat mult din experienţa cu linia "libertariană" din America. Iute s-a pomenit înjurat de conformiştii de la putere.
Virgil Nemoianu, 2002

Ovidiu Hurduzeu gândeşte cu mintea lui, vorbeşte cu gura lui, scrie cu mâna lui. Detestă protezele oricât de şlefuite ar fi.
Dan Stanca, 2002

Volumul Culori vii, forme frumoase..., nemenţionat în minuţioasa lucrare "Postmodernismul românesc" a lui Mircea Cărtărescu, este cea mai valoroasă carte de proză postmodernă publicată în România înainte de 1989.
Puţini intelectuali români de astăzi au această clarviziune şi această libertate de gândire prin care se remarcă Ovidiu Hurduzeu ca eseist.
Alex Ştefănescu, 2005

Precum Virgil Nemoianu, Ovidiu Hurduzeu este un critic teologic al ideologiei globaliste. Plecat din ţară în 1989 şi stabilit în Silicon Valley (California), dl Hurduzeu revine cu volumul "Sclavii fericiţi", apărut iniţial în 2002 (la FCR) şi reluat deunăzi, într-o formulă mult mai amplă, la Editura ieşeană Timpul (2005). Văd în această nouă "intrare" o salutară adîncire a filierei conservatoare...Pe scurt, Ovidiu Hurduzeu are propria sa agendă. Refuză să "gîndească pozitiv" (adică pavlovian), respingînd implicit parodia neo-leibniziană a marxismului reciclat. Îşi doreşte să evite - pentru el şi pentru semenii săi care se mai pot încă trezi - alienarea corporatistă, afilierea la "genul" stabilit prin inginerii sociale hedoniste, dar şi autoculpabilizarea pe care mercenarii "consensului" încearcă să ne-o inculce.
Teodor Baconsky, 2006

Autorul este un om care gîndeste liber, refuzînd multe dintre tabu-urile contemporane, postmoderne, cu armele postmodernismului însa, adică cu o scriitură "curat postmodernă".
Tiberiu Brăilean, 2006

Eseistica lui Ovidiu Hurduzeu nu e un gen literar, ci aşezare spirituală, nu e haină de împrumut, ci dezvoltare a unui principiu literar personalist, semnul unor repetate înclestari cu realul si al unitatii subiectului cunoscator. Eseul e, la Ovidiu Hurduzeu, o afirmare, nu o negare a întregului. Nu e indiciu de ocazionalism estetic, ci de adunare a fiintei, a sectiunilor "specializate" risipite în sistem...Hurduzeu întoarce erezia stângistă pe dos pentru a combate falsa ortodoxie a conformismului si consensului comod. El ştie ca dihotomia dintre stânga si dreapta se poate depăşi doar înspre dreapta.
Mircea Platon, 2006

(Într-un interviu publicat în Cronica română, la întrebarea: "Dacă ar fi să alegeţi cinci din cele mai bune cărţi ale ultimilor 17 ani, care ar fi acestea?", Alex Ştefănescu răspunde:
- "Morminte stravezii" de Dan Stanca, "Copilul de foc" de Mirela Stănciulescu, "Diapazonul plictisit" de Mihail Galatanu, "Gri metalizat" de Constantin Cretan, "Sclavii fericiţi" de Ovidiu Hurduzeu.
Alex Ştefănescu, 2007

Ovidiu Hurduzeu este, fără îndoială, un nume care trebuie urmărit, spre binele nostru, cu orice preţ.
Bogdan Creţu, 2007

Personal, cred că Ovidiu Hurduzeu, care scrie din California, contribuie la fel de mult la consolidarea culturii române ca şi profesioniştii autohtoni, precum Cărtărescu, care îşi exportă visele suave.
Rodney Koeneke (poet şi istoric american), 2007

Ovidiu Hurduzeu are o inteligenţă incomodă (tocmai am comis un pleonasm), pe care România noastră supracaragialiană, care bate intelectualii cu ciomege minereşti sau îi ameninţă cu picajele forţate din balcoanele Palatului Parlamentului, nu vrea, nu poate şi nu ştie să o asculte.
La Ovidiu Hurduzeu, identificarea simptomelor si punerea diagnosticului se fac cu precizie infinitezimală. Autorul nu poate fi păcălit. Are ceea ce spunea Şestov că a dobândit Dostoievski: o "a doua vedere". Nu crede nici un moment în tehnologism, globalism (nu globalizare), consumism, în logica excesului postmodern. Multiculturalismul, drepturile omului si ale minoritaţilor, political correctness-ul, mentalitatea de grup, cultul victimei luate ca reper normativ sau al imaginii date drept realitate suprema, ecologismul fanatic si, in genere, tot ceea ce alcatuieşte religia socială a zilelor noastre sunt fenomene pe care le demolează, strigându-le ipocrizia si perversitatea. Foarte rar se pot intâlni oameni care să identifice atât de riguros răul. Pe această linie, Ovidiu Hurduzeu e frate bun cu Orwell, Jean-François Revel, Huxley, Alain Besançon, Arthur Koestler, Kafka, Konrad Lorenz, cel din Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate.
Silviu Man, 2007

Iar spre finele anului – le-am luat cu mine în scurta vacanţă de sărbători – au apărut două cărţi de idei fierbinţi, care, in mod normal, vor trebui sa facă – împreună cu cartea lui Patapievici – obiectul polemicilor cordiale din 2008: Mircea Platon cu Cine ne scrie istoria? – si Ovidiu Hurduzeu, Unabomber. Profetul ucigaş.
Dan C. Mihăilescu, 2008

Dincolo de kitsch-ul tulburător al copertei şi de grosolănia provocatoare a titlului, Unabomber: Profetul ucigaş este o carte revelatoare.
Silviu Man, 2008

(Despre Unabomber, profetul ucigaş): O carte excelentă, una din puţinele cărţi remarcabile lansate anul trecut la tîrgul Gaudeamus.
Sorin Lavric, 2008

Doi dintre cei mai importanti eseişti ai momentului, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, stabiliţi peste Ocean şi scanând de acolo cu un ochi lucid carnavalul contemporan.
Dan Stanca, 2008